Sanatatea emotionala se vede si daca este important si prioritar pentru cine o traieste, se declina si in sanatate sexuala. Se vorbeste putin despre sanatatea sexuala pentru ca despre sex nu vorbim in general; fie ca ne place ce traim, fie ca nu ne place ce traim nu vorbim decat susotit sau in grupurile de fete. Cred ca pe acelasi nivel de “nevorbire” se inscriu si discutiile despre bani. Poate pentru ca ne vulnerabilizeaza la fel de tare. Si cand se intampla asa, suntem goi

Relatia unei femei cu pielea ei este, de fapt, una dintre cele mai sincere forme de relatie cu sine. Spune-mi cata grija ai de tine, si iti voi spune cat de mult te iubesti. Dincolo de produse, de tendinte sau de ritualuri invatate, felul in care o femeie isi priveste, isi atinge si isi ingrijeste pielea spune foarte mult despre nivelul ei de atentie, de rabdare si, mai ales, de acceptare. Frumusetea este un dat, insa nu si o constanta. Am spus asta in repetate randuri si o v

Îmi place să fiu o femeie care nu încape într-o singură definiție. Îmi place să știu că nu pot fi pusă într-o casetă, într-un rol rigid sau într-o etichetă convenabilă pentru alții. Am fost, pe rând, multe versiuni ale mele. Nu pentru că m-am rătăcit, cum au insinuat unii sau alții, ci pentru că am avut curajul să evoluez. Nu cred în ideea că trebuie să alegi o singură identitate ca să fii coerentă. Coerența nu înseamnă rigiditate. Suntem construite din straturi, din etape, d

Trăim într-un ritm în care mâncarea a devenit o bifă între două task-uri. Mâncăm în picioare, în mașină, cu ochii în telefon, cu mintea în altă parte. Înghițim repede, fără să gustăm cu adevărat. Și apoi ne mirăm că nu ne simțim nici sătui, nici mulțumiți.

În lumea în care trăim, comparația a devenit reflex. Ne comparăm corpul, relația, veniturile, vacanțele, copiii, cariera, energia, chiar și echilibrul interior. Scroll după scroll, mintea noastră caută repere externe care, în loc să ne inspire, ajung să ne micșoreze. Dar dacă, pentru o clipă, ai scoate comparația din ecuație? Cine ai rămâne? Poate ți-ai da voie să vezi cât de mult ai crescut, fără să mai pui evoluția ta lângă a altcuiva. Comparația te ține blocată într-un con

Am ajuns în punctul în care focusul meu este să aleg lucrurile care îmi fac viața mai ușoară, nu mai complicată. Iar epilarea definitivă a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat pentru mine, ca femeie.

La mine, depresia nu a arătat ca-n filme. A arătat ca un corp care se îngreunează încet, aproape pe nesimțite, ca un corp care creștea la exterior pe măsură ce golul din interior se lărgea. A arătat ca 87 de kilograme adunate nu din nepăsare sau lipsă de voință, ci din multă frică. Am mâncat furtuna din mine. Am mâncat grijile pe care nu le puteam spune cu voce tare, frica legată de copilul meu, frica de viitorul incert, frica de nesiguranță. Am mâncat pentru că nu știam ce a

Multora dintre noi ni s-a transmis, explicit sau subtil, că ar fi bine să ne micșorăm. Să fim mai cuminți, mai discrete, mai puțin vizibile. Să nu ocupăm prea mult spațiu, să nu deranjăm, să nu cerem prea mult. În timp, mesajele astea se adună și ajung să ne modeleze comportamentul: începem să vorbim mai încet, să ne cerem scuze pentru cine suntem, să ne controlăm emoțiile nu din echilibru, ci din frică.

Am crezut mult timp că sănătatea înseamnă doar disciplină.
Să mănânci „corect”, să faci sport, să te ții de plan. Iar când nu reușeam, concluzia venea repede și fără drept de apel: nu sunt suficient de bună, nu am voință, nu sunt suficient de motivată. Astăzi pot spune, cu mâna pe inimă, că adevărul este altul: problema nu era niciodată mâncarea. Mâncatul compulsiv, relația tensionată cu corpul, episoadele de „pierdere a controlului” ascund, de cele mai multe ori, altceva: em

Când am realizat că am ajuns la 87 de kilograme, am cerut ajutor ca să „mă repar”. Așa am ajuns la mai mulți nutriționiști. Am primit foi cu meniuri aproape identice, am cântărit mâncarea la gram, am fost trimisă la sală, în locuri unde transpirația se ștergea de pe jos cu mopul, dar unde nimeni nu se uita la adevărata problemă: ce se întâmpla în interiorul meu. Eram redusă la o cifră pe cântar și la un bullying constant, plătit din buzunarul meu, pentru că nu slăbeam suficie

Nu îmi doresc 52 de kilograme, chiar dacă, în tabele și percentile, aceea ar fi greutatea „ideală” pentru mine. Aleg să rămân la 58–59, pentru că este greutatea la care mă simt bine, la care îmi place cum arăt și, mai ales, la care corpul meu funcționează bine. Pentru mine, asta înseamnă sănătate. Nu o cifră atinsă cu prețul epuizării, al restricțiilor sau al unei relații tensionate cu mâncarea și cu mine însămi. Am învățat că „mai slab” nu înseamnă automat „mai sănătos” și