Am mâncat pentru că nu știam ce altceva să fac cu sentimentele mele cele mai grele, cu tot ce nu aveam unde să pun.

La mine, depresia nu a arătat ca-n filme. A arătat ca un corp care se îngreunează încet, aproape pe nesimțite, ca un corp care creștea la exterior pe măsură ce golul din interior se lărgea. A arătat ca 87 de kilograme adunate nu din nepăsare sau lipsă de voință, ci din multă frică.

Am mâncat furtuna din mine. Am mâncat grijile pe care nu le puteam spune cu voce tare, frica legată de copilul meu, frica de viitorul incert, frica de nesiguranță. Am mâncat pentru că nu știam ce altceva să fac cu sentimentele mele cele mai grele, cu tot ce nu aveam unde să pun.

De fapt, am mâncat pentru că n-am avut suport real. N-am avut unde să duc ce simțeam fără să mi se spună să fiu mai puternică, mai recunoscătoare, mai „bine”. Și în loc să am mâini care să mă țină, aveam mâini care cereau și mai mult de la mine, dintr-un suflet care nu mai avea resurse nici pentru el.

Așa că mi-am construit ziduri. Le-am numit protecție, dar au devenit izolare. Iar corpul meu a dus totul. A tăcut, a strâns, a ținut în el lucruri pe care eu nu le puteam ține în cuvinte și pe care nu avea cine să le asculte cu adevărat.

Nu am fost leneșă. Nu am fost nemotivată. Am fost singură cu frica mea și atât am putut atunci. Iar când mă uit acum înapoi, poate asta doare cel mai tare: nu că n-au fost alții acolo pentru mine, ci că n-am știut cum să fiu eu pentru mine.

Sunt patru ani de atunci și, sincer, nu mă mai recunosc în femeia care eram. Și, oricât de ciudat ar putea părea, sentimentul ăsta este unul plăcut. Să simți că ești bine. Că respiri altfel. Că te locuiești altfel. Că te uiți la viață cu mai multă claritate și mai puțină frică.

Dacă ești acolo acum, poate nu știu ce să-ți spun ca să fie mai ușor. Știu doar că te văd, te înțeleg și că nu trebuie să rămâi singur/ă în asta. Dacă simți nevoia, scrie-mi în privat.